Na crnogorski i hrvatski jezik

Na crnogorski i hrvatski jezik

Iz knjiga "Izbor iz savremene Albanske poezije i drame", projekat "Dva jezika jedna knjiga", finansira Evropska Unija, a ostvaruju ga NVO -Nvo Prostory, NVO Centar za Kulturu Camaj - Pipa.

ISBN 978-9940-9385-3-6 (NVO Prostory, Podgorica)  

ISBN 978-99956-02-75-8 (NVO Centar za kulturu “Camaj Pipa”, Skadar)

Najdivnija stvar

Najdivnija stvar u ovom svetu,

Je biti Božji  čovjek,

Da prezireš pohlepe, mržnje, prepirke ubistva,

Da misliš dan i noć na Temelju dobrote.

Najdivnija stvar u ovom svjetu,

Je ostati u duši ćist kao dijete,

Nek' si upoznao malo stvari,

                                   Sasvim mali svijet,

Jer će zatim veliki i vječni svijet

                                    Tebi dati čovječe.

Najdivnija stvar za nas bijedne griešnike,

Je da nam je ime zapisano kod uzviešnog na nebu,

Nek' budemo naučnici, političari, il' poete,

Naš sjaj odmah sahne pod tim Suncem.

1993

Dobrota

Sa kamena na kamen

Iznad zaleđene rijeke,

Skakali smo oboje kao sumanuti,

Pišući stihove o ljubavi,

Danima, života i sreće.

Iz srca leda, list nas je posmatrao,

U ropstvo tamo zatvoren,

Voda iz ledenjaka nije više žuborila,

Sve je palo u tišinu.

Spasi list,  - voljena mi reče.

-Kao da si čovjeka spasio,

Iz te tužne bolesti gdje je pao,

Imaj i za list malo dobrote.

Tužne se dani survaše na mene,

I cio življeni život mi se činjaše besmislen,

Najbolje dane život mi pružaše,

Moja duša je živjela taj divni ljubavni tren.

I dohvatih šiljasti kamen kao pijan,

I u paramparčad slomih led,

Izvedoh list iz sužanjstva,

Bijeda se iz nje cijedila sva.

Zora nas purpurnim obasja zracima,

I nad listom baci život,

I mi opet pisasmo stihove o ljubavi,

Ned ledjenacima pustim.

I992

Gorka balada

-Sebastijanu-

Ne znam koliko je na satu već prošlo podne

I ne znam da li se sunce popelo na svod nebeski:

Nalazim se unutra sa bolom, izmrcvaren,

Muve i ose razgovaraju o pitanjima mira,

I sasvim malo dovoljno okrijepljenih sunčevih zraka u kutke sobe,

Spremaju se ponovo pobjeći nekud.

On preda mnom sjedi na dušeku od slame,

Niti govori, niti hoda na izlazećem suncu,

On mi se nasmije gorko i ja mu govorim nešti iz našeg života,

Zatim oboje u tišini gledamo jedan drugog.

Koliko li duge bijahu za tebe brate dvadeset i osam godina,

Dvadest i osam prećutnih godina kao smrt,

Dvadeset i osam zima na snijegom na planinama,

Dvadeset i osam prolijeća sa cvijećem i sunce u životu,

Dvadeset i osam vrelih ljeta sa žitnim poljima i trešnjama,

Dvadeset i osam jeseni kada se naša dobra trešnja svlačila?

Brate, zar se mogu zadržati suze?

Ti si godinama ćutao,

I gledao kroz mali prozor,

Kako se napolju smjenjuju godišnja doba.

Gledao si planine tamo prijeko kako se svlače,

Da bi lijegale u zimski san,

A kada je bijeli sniježni jorgan koji je tebe smrzavao

Pokrivao njih,

One se grijale ...

Ti si gorko plakao jer ti bješe hladno u sobi našoj.

Ti nijesi mogao vidjeti cvijeće kako cvjeta za proljeća,

Ti nijesi mogao dodirivati jagnjad u zelenim dolinama,

Nijesi nikada upoznao drugove, nijesi mogao ići u školu,

Nijesi nikada osvježavao u planinskim zdencima i sjenama,

I nikada nijesi mogao potrčati,

Trčati za stadima sa zvonima,

Da se penješ na stijenje,

Da slijediš sunčece zrake koji su zalazili u sanjive ponore.

Da li mogu suze zadržati?

Brate, zar se mogu suze zadržati?

Danas oboje zajedno u ovoj sobi tamnoj,

Svud okolo poplavljenoj šutnjom,

Pišemo našu baladu tuge, brate,

Za bolest tvoju vječnu.

Proljeće 1993

S albanskog jezika preveo: Anton Berišaj

 

LETRA NGA HADI 

AFRICA

Videomontazh anglisht

 

 AFRICA

 

(Poezi - kushtim nga Granit Zela)

 

RRETHINAVE TE ANTLANTIDES 

 

În românește

Traducere din limba albaneză, Oana Glasu
Autor - Petrit Nika

Octombrie, la miezul nopţii

În luna octombrie, în miez de noapte, ceaţa alunecă
în spatele copacilor albi, precum fantoma unui eunuc
ce se fereşte a fi zărit.
Sub presiunea tăcerii,
se aud doar zgomotele lăuntrice ale conştiinţei
cu sunete-necate ritmic, ca nişte pietre
ce se rostogolesc în adâncul prăpastiei.
În paturi dorm asupritorii zilei -
şi simţi cum aerul umed al nopţii autumnale
te umileşte cu vestea libertăţii...
În paturi dorm toţi ucigaşii de ieri,
în timp ce victimele lor,
iau cu ele în infern ultima lumină
pentru a le-o înapoia călăilor de mâine.
Nimic nu strică liniştea acestei nopţi,
poate doar uşoarele trosnituri ale uşilor amintirii.
Dorm hoţii, îngâmfaţii, bârfitorii, snobii, poeţii...
dorm toţi şi par mai minunaţi
ca niciodată, dar tocmai asta ei nu ştiu...
În deşert dorm scorpionii,
în ocean dorm pe rând caracatiţele
şi cobrele în selvă dorm.
E o noapte de octombrie în lumea întreagă
simţi că fiecare lucru e pe undeva
chiar dacă se mişcă sau doarme.
Doar ceaţa alunecă timid
pentru a nu întrerupe liniștea...

Să apreciezi cerul

să te întorci din cer în fiecare dimineață
și să numeri rămășițele stropilor,
să numeri zburătoarele ce se ivesc uneori,
să numeri crengile copacului din apropiere,
frunzele și orice altceva de pe întinderea cerească,
noaptea să lași fereastra deschisă,
să privești luna când ți se apropie de pat,
când îți vine la picioare,
apoi la cap,
să simți cum își revarsă lumina
asupra obiectelor scufundate-n întuneric,
să te gândești la cer în fiecare zi,
în fiecare noapte,
când e cu nori,
când e senin,
când e cu lună,
sau când se înnegrește în toate colțurile;
să vorbești despre distanța dintre voi
să simți cerul,
să-i simți misterul,
imensitatea
și chiar limitele previzibile,
obiectele, efectele, haosul, armonia,
ritmul timpului,
veșnicia,
până la seva ce-ajunge-n mâna ta
printr-o picătură de rouă -
asta ar însemna să trăiești.

ëzongorp (Prognoză)

va veni o zi şi ziua aceea va fi oarbă
tu vei rămâne cu o frunză uscată în mâini
psalmi toamnei nu se vor mai auzi
şi nu vei mai crede glasul confesional al preotului
clopotele vor surzi precum oglinzile
păienjenii vor fugi speriaţi de pe rafturi
pe străzile noastre va curge noroiul
în oraş versuri iambice se vor revărsa precum râurile
nu va mai exista nici muzeu
nici bibliotecă şi nici teatru
va veni o zi şi acelei zile îi va fi dor de fiecare zi

Air prayers

Horizon

To the sea

horizons meet with laziness

the seaweed companion vector

between what it looks and what it does not look like

between the end and the start

time and eternity

boundaries and infinity ...

To the sea

horizon meets with laziness ...

The curved line is the sea

like your eye on profile ...

Midnight October

October moonlight, midnight creeps fog

behind white trees, like Eunuch's ghosts

which you do not want to notice.

Under the pressure of silence,

only the inner noise of the head is heard,

with drowned rhythmic sounds, like rocks

rolling into the depths of the abyss.

On the beds sleep the day persecutors -

now feels like the humid night air

to break with the slogan of freedom ...

On the beds sleep all yesterday's killers,

while their victims,

the last light they took with them at Had

to return them to the executioners tomorrow.

Nothing ruins the tranquility of this night,

in addition to the slight knockouts of the memory door.

Sleeping are thieves, prostitutes,

gossip, snobs, poets ...

They all sleep and look more heavenly

than ever else, but this thing they do not know ...

In the wilderness sleep the scorpions,

in the ocean sleep the octopus,

sleep cobras in the woods.

October night in the whole world,

Everything feels it is somewhere,

however, walks or sleeps.

Only the fog dries all the fear,

say that it does not break the tranquility ...

October 2016

Remote conversation

                                              For D.

You can not know what happened when God created Eden,

you can not know what the first man in Eden looked at,

Your story is the lonely journey of tears,

the division of endlessness as in the legend of Ago Imer.

Your consciousness has found you on the far side

with eyes from the past,

your consciousness as mystical as your creation,

how come your life, how your way in this maze.

It's Eros and Thanathos and that's the definition -

all the cities, and all that is upon the earth

in the sweetest of these divine deities;

the flowing waters, the trees, the mountains, the polluted fields,

the waves of the sea that you have seen from the ship's turrets

in the unknown seas,

the haze that you have distinguished

from outgoing west trains,

on ghosts of trees in foreign lands,

seasons marching on the triple squadron on the screen,

since the unknown story of Eden

to any other assumption.

You can not know what happened

when the Lord razed Antlantide,

Babylon, Sodom, Gomorrah, Pompeii,

when he extended the sand to the reckless spaces in the Sahara,

when the oceans sent them to all four corners of the world,

when the Himalayas raised them to heaven and Noah's boat

climbed into a valley of Mount Ararat ...

There are so many things that no waiting is enough for them to learn.

My unprecedented reception is now turning my blood back,

from the red peony to the blue of heavenly hope.

October 2016

Bitter ballad
- for Sebastian -

I do not know how much the hour has gone by noon
And I do not know if the sun has risen to the vault of the heavens:
I'm in there with pain, scratchy,
Fly and axes talk about peace issues,
And quite a bit of enough reinforced sunshine in the corner rooms,
They're getting ready to run away somewhere.

He sits before me on a straw mattress,
He does not speak, nor does he walk on the outburst of the sun,
He laughs at me bitterly and I speak to him inferior in our lives,
Then, both of us are silently watching each other.

How long were your brothers for twenty-eight years,
Twelve and Eight Tidy Years as Death,
Twenty-eight winter in snow on the mountains,
Twenty-eight sheds with flowers and sun in life,
Twenty-eight hot summers with grain fields and cherries,
Twenty-eight in the fall when our good cherry fell?
Brother, can I keep my tears?
You have been silent for years,
And I looked through a small window,
How to get rid of the seasons outside.
You watched the mountains there as they folded,
To lie in the winter dream,
And when it's a white snowmobile that freezes you
Covering them,
They were heated ...
You were bitterly crying because you were cold in our room.

You could not see the flowers bloom for spring,
You could not touch the lambs in the green valleys,
You never met friends, you could not go to school,
You never refreshed in mountain wells and shadows,
And you could never run,
Run for birds with bells,
To climb the rocks,
Follow the sun rays that went into dreamy sinks.

Can I keep my tears?
Brother, can I keep my tears?

Now both of us together in this dark room,
All around the flooded silence,
We write our ballad of sorrow, brother,
For your eternal disease.

Spring 1993